Adio, dar rămân cu tine!

Întotdeauna despărţirile dor cumplit, indiferent de cadrul unde se desfăşoară: peron, aeroport, staţie de utobuz, o alee de parc… Şi cred că despărţirile pe care le suferim sunt mai dese decât conştientizăm. Mai multe într-un an, lunare, săptămânale, zilnice sau poate chiar mai multe într-o oră. Unele ne doboară, pe altele le tratăm în convalescenţă iar pe unele nici nu le băgăm în seamă. Sunt despărţiri neaşteptate care te şochează, te paralizează, sunt despărţiri pe care le anticipezi şi sunt despărţiri pe care le pui la cale.

Eh, iată-mă în preajma unei apropiate despărţiri. Cred că este inevitabilă. Şi nu o cunoscusem de prea multă vreme. Nici n-am apucat să mă obişnuiesc şi nici să o cunosc prea bine. Dar sunt topit după ea, mă simt excelent când sunt cu ea. Îmi place aerul ei distins în ţinuta ei neagră, cu ochi pătrunzători, ca de xenon, cu glasul liniştit dar ferm. Când mă plimb cu ea pe stradă, lumea întoarce capul cu invidie. Câţi nu şi-ar dori-o!

Dar a venit ziua să ne despărţim. Încerc un sentiment ciudat. Mă doare pentru că ştiu că mediul în care o cedez este unul ostil, plin de brutalitate şi periculos, dar am, în acelaşi timp, mulţumirea că o las pe mâini bune. Cel de care va avea parte o va ţine mai din scurt, s-ar putea chiar s-o calce cam des pe coadă, dar sper că se vor înţelege până la urmă. Am să-l rog să aibă grijă de ea cât poate de mult. Mă doare enorm că mă despart de ea dar ştiu că merită unul mai tânăr care să-i evidenţieze adevărtele calităţi.

Adio, Lexusul meu drag! Să nu mă uiţi!