Am fost la mare. La marea noastră. Greşeală. Dar anul acesta nu am putut s-o evit. Aici, la Neptun, marea e departe de hoteluri şi am fost nevoit ca, în fiecare zi să trec pe lângă “vilele speciale”. Ce sunt acestea? Acestea sunt vilele unde se îşi petrec vacanţele cei care au fost cuminţi, şi-au făcut sârguincios temele şi au păpat tot când au fost mici. Nu sunt chiar cei mai cuminţi pentru că “olimpicii” se duc în ţările calde. Am să mă refer acum la cei mai modeşti, naţionaliştii care nu-şi părăsesc patria pentru că şi aici le e destul de bine. Mai rău pentru ei este că sunt păziţi. Nu poţi circula pe strda lor cu titiuri. Doar pe jos. Şi atunci, cu restricţii.

De la început, trebuie să mărturisesc că studiile mele economice, inexistente de altfel, pot şoca ireversibil prin valenţele cu care frizează realitatea crudă pe care o simţim zilnic.

Voi vorbi despre patronii de carton, despre tunarii ce şi-au clădit imperiile pe economia socialistă, despre securiştii care au încă tupeul să facă reguli în economia de “paiaţă”, despre politicienii care susţin aceste scursori ale societăţii ce-şi lasă averile progeniturilor pe care le “educă” în acelaşi spirit al sfidării oamenilor de rând. Evident că există şi excepţii dar semnele vitale ale acestora sunt mult prea slabe, aşa că economia ţării este subminată de şacalii despre care tocmai am pomenit.

Această specie de “oameni de afaceri” poate că n-ar fi existat dacă nu ar fi avut infiltraţi în structurile statului complici care să creeze legi ce le-au permis să-şi gestioneze afacerile astfel încât, în scurt timp, cu eforturi minime din partea lor dar prin sacrificarea vieţilor propriilor angajaţi pe care uneori îi şi apreciază, dar numai verbal, să creeze modele economice care să le aducă liniştea traiului de azi, de mâine…  deapururi, pentru ei şi pentru generaţiile următoare pe care le slobozesc în clinici particulare.

Nicăieri în astă lume legile nu au putut permite ceea ce în România a ajuns la rangul de obişnuinţă cotidiană. Patronii de carton speculează orice oportunitate de a fura şi de a stoarce cât mai mult din munca celor ce încearcă să supravieţuiască. Cu atât mai mult, ceea ce se întâmplă cu ocazia recentei crize mondiale care tocmai e pe cale să se producă, este de un sadism ieşit din comun. Evident, nimănui nu-i convine să piardă, cu atât mai mult să dea faliment dar ai noştri bravi patroni joacă la cacialma în Cazinoul Crizei şi încearcă să speculeze o situaţie de suferinţă a celor mulţi şi, sub umbrela crizei mondiale, fac economii drastice minimizând posibilităţile de câştig decent ale oamenilor ce lucrează pentru a le umple buzunarele, burţile şi pentru a le crea vacanţe fără griji pe tărâmuri de vis.  Aceste hiene economice năzuiesc să folosească acestă criză ca să câştige mai mult, să se distanţeze de “colegii de haită”, pentru că, în fond, poziţia lor pe grila socială este câştigată printr-o competiţie acerbă, în care orice lovitură este permisă, mai ales loviturile pe la spate. Te poţi arăta rănit în faţa breslei dar câtă satisfacţie poţi obţine, la finalul crizei, apărând deasupra celorlalţi, eventual distanţat binişor de pluton.

Victimele acestei stratageme vor fi mereu cei care au sperat ca, prin creşterea societăţii unde lucrează, să prospere şi ei, cu modestie, la un nivel decent, cei ce se agaţă acum de un loc de muncă şi care ar trebui să mulţumească cerului, dar mai ales patronilor că mai există, în timp ce aceştia se gândesc la dezvoltare şi belşug, la orizonturi senine.

Ar fi multe de spus pe această “temă de aur” a crizei economice, aur pentru şacali, firimituri pentru cei ce trudesc, dar aceste vorbe nu servesc la nimic. Românii s-au resemnat demult şi nimănui nu i se mai pare neobişnuit ca unii să fure şi alţii să cerşească, cu toate căpanoplia de valori se află la cei din urmă. De aceea rămânem un popor ce iubeşte romanţele.  Participăm fără să crâcnim la festivalul “CRIZAnTEMA de AUR”.

Mi s-a întâmplat o dată să fiu nevoit să mă abat de la traseul obişnuit şi să merg în centru să fac o anumită cumpărătură. Am rămas uluit. Parcă mă aflam în alt oraş. Şi asta nu pentru că oraşul meu natal s-ar fi modernizat peste noapte sau că edilii oraşului l-ar fi curăţat de gunoaiele deşeuri şi de cele umane. Totul mi se părea altfel: firmele magazinelor, vitrinele, pavelele pe care mai călcasem şi altă dată, chiar şi porumbeii pe care-i alergau copii prin piaţa centrală erau altfel… Spaţiile verzi, clădirile, oamenii… Da, oamenii. Mi se părea, în primul rând, că erau prea mulţi oameni pe stradă pentru o zi de lucru. Oare, înafara bătrânilor, toţi erau în concediu? Copiii nu se mai duc la şcoală?

Nu m-am abătut mai mult de 1 km de la ruta mea pe care o străbăteam zilnic, de parcă eram un tramvai pe şinele de pe care n-am deraiat nicodată. M-a cuprins o curiozitate de explorator: “Dacă aş înainta mai adânc de acel kilometru, spre necunoscut?” Mi-am propus să-mi iau concediu de una sau două zile şi să explorez “noul meu oraş” pe care credeam că-l ştiu pe dinafară.

Realizez că doar pasărea din colivie are parte de un tratament mai crunt. Dar ea nu are încotro. Dacă scapă din colivie… dusă e, de n-o mai vezi. Pe când eu… poţi să-mi dai şi brânci, că prea departe nu ajung. Să mă mai mir de ce o excursie în străinătate, oricât de chinuită ar fi, pare un vis scurt de dinaintea zorilor…

Probabil că nu sunt exemplul cel mai bun şi nici pe departe singurul. Urmăriţi din satelit, noi românii,  suntem, cu siguranţă, confundaţi cu nişte plante. Părem o ţară părăsită. Dincolo… se pot sesiza vietăţile. Există mişcare. Există viaţă şi speranţă.

Ce am ajuns să sper eu? Ca în loc de 2 km să-mi lărgesc orizontul până la un al 3-lea? Cum ar fi viaţa mea pe 3 km?

De data aceasta am pătruns în Noul An într-un mod neaşteptat de plăcut. Poarta a fost localitatea Lereşti – pensiunea “Amada”. Iat-o! (Daţi click pe fiecare poză pentru a o mări)

Pe scurt, câteva atuuri:
- Am fost primii care am folosit pensiunea (pat, duş, WC, lenjerie, prosoape, etc)
- Cablu TV bogat reprezentat, reţea Wireless, accesorii în cameră ca la hotelurile cu pretenţii şi ceva pe deasupra: periuţe de dinţi de voiaj, pastă de dinţi, aparat de ras, cremă de ras, ac cu diferite culori de aţă, şampon, săpun, cască duş, cremă pantofi şi perie, dezodorizant de cameră, etc
- Lenjerie de pat imaculată gen pilotă, pat confortabil, prosoape impecabile, moi, cadă sau duş moderne…
- Căldură şi apă caldă în exces, furnizate de o centrală proprie.
- Micul dejun inclus şi un meniu diversificat, pentru toate burţile.
- Mâncarea fără cusur, numai bunătăţi şi prospături. Friptura a fost făcută la grătarul de pe terasă, la un pahar de ţuică fiartă.
- Personalul plăcut, gata să satisfacă orice capriciu.
- Muzica, pe toate gusturile, a fost asigurată de un DJ consacrat pe piaţa audio câmpulungeană. Karaoke inclus. Efecte cu lumini de discotecă.
- Surprize pe parcursul serii de Revelion: colindători şi dansatori angajaţi să creeze un program plăcut.
- Două televizoare LCD imense pe pereţii sălii de mese pe care am surprins ora “zero” pe fiecare meridian.

Cu argumentele acestea, restul depindea numai de noi. Ce mai aveam de făcut? O formalitate: să ne lăsăm purtaţi de ambianţă şi să ne “simtem” bine. Şi asta am şi făcut.

Compania prietenilor cu care am împărţit clipele trecerii peste an a însufleţit decorul perfect şi cadrul intim în care am petrecut până la ziuă. Dar, iartă-ne Doamne, am repetat “desfrâul” şi a doua zi.

Noul An cu bucurie! Aşa cum spuneam la început, măruntele bucurii de peste an nu fac decât să contureze dramele din fiecare.

Eh, iată-mă în preajma unei apropiate despărţiri. Cred că este inevitabilă. Şi nu o cunoscusem de prea multă vreme. Nici n-am apucat să mă obişnuiesc şi nici să o cunosc prea bine. Dar sunt topit după ea, mă simt excelent când sunt cu ea. Îmi place aerul ei distins în ţinuta ei neagră, cu ochi pătrunzători, ca de xenon, cu glasul liniştit dar ferm. Când mă plimb cu ea pe stradă, lumea întoarce capul cu invidie. Câţi nu şi-ar dori-o!

Dar a venit ziua să ne despărţim. Încerc un sentiment ciudat. Mă doare pentru că ştiu că mediul în care o cedez este unul ostil, plin de brutalitate şi periculos, dar am, în acelaşi timp, mulţumirea că o las pe mâini bune. Cel de care va avea parte o va ţine mai din scurt, s-ar putea chiar s-o calce cam des pe coadă, dar sper că se vor înţelege până la urmă. Am să-l rog să aibă grijă de ea cât poate de mult. Mă doare enorm că mă despart de ea dar ştiu că merită unul mai tânăr care să-i evidenţieze adevărtele calităţi.

Adio, Lexusul meu drag! Să nu mă uiţi!